100% Dunare si Delta, nr.15 Pescuitul Pentru Toti!

 

Aș începe cu fructul oprit, doar a fost prohibiție la știucă. Și cum știuca din alte ape decât cele din Delta Dunării a fost plăsuită, „scoasă” de patronii cărăsari de bălți, eliminată, braconată, eu zic să rămânem la Gurile Dunării. Este Paradisul pescăresc, l-am cunoscut, i-am gustat din dulceața măslinie, cu pete aurii, cu dinți și fițe de știucă. E locul în care nu se mai poate să mergi cu sacul, cu țambalul de lansete, cu bidoane uriașe din plastic în care să pui fileurile de pește la sare. Delta este fragmentul irepetabil de țară, un tărâm al umbrelor călătoare, fie că sunt ale norilor sau ale pelicanilor, în care e un sacrilegiu să intri cu gândul necurat al sacoșei. Dincolo de postul negru al pescarului de știucă este puterea de a rezista tentației, și nu neapărat în ceea ce privește gestul de a lansa o nălucă în apa știuciferă – pentru că există întotdeauna continuarea în pescuit, frumusețea eliberării peștelui. Este vorba tocmai despre refuzul de a sacrifica o astfel de captură, cu gândul că într-o zi te vei reîntâlni cu ea la dimensiuni de trofeu, și mai ales că din icrele de pe o felie de pâine pot ieși mai multe știuci decât poți prinde într-o partidă memorabilă de pescuit. Fragilitatea știucii, atunci când vine vorba despre interesele de moment ale bipezilor cu un orizont intelectual ce nu trece de nivelul umplerii intestinului gros, este fragilitatea întregii Delte împânzite de cherhanale și plase. O Deltă pe care trebuie să o respecți, să o iubești, o Deltă de dragul căreia poți rupe vraja mioritică a poeziei arhaice românești: Într-o grădină, / Lâng-o tulpină, / Zării o floare ca o lumină. / S-o tai, să strică! / S-o las, mi-e frică / Că vine altul şi mi-o ridică. (Enăchiță Văcărescu) – Malin Musatescu