Istoria atribuirii dreptului de pescuit recreativ/sportiv în ultimii ani a urmat un curs relativ sinuos, împănat cu erori și scandaluri, cu presiuni și jumătăți de măsură, care au făcut ca dezideratul normal al implementării unui sistem transparent, concurențial și eficient să nu poată fi atins. Situația stabilă, dar închistată, de monopol dinainte de 1989 a evoluat treptat spre o liberalizare care a determinat o basculare repetată a condițiilor de administrare fără a se ajunge la un sistem funcțional.
Legea nr. 12 din 1974 privind pescuitul, total depășită după 1989, este înlocuită de abia în 2001 cu legea nr. 192 în care statul stabilește trei gestionari ai resursei piscicole (RNP – pentru apele așa zis ”de munte”, ARBDD pentru Delta Dunării și CNAFP pentru restul țării). Contractele vechi ale AGVPS-ului își păstrau valabilitatea și mențineau monopolul; Prima schimbare majoră apare în 2005 odată cu ordinele 1133 și 1134, care sparg monopolul AGVPS, vechi de peste 50 de ani. Nemulțumirea acumulată în timp, datorată comportamentului discreționar al celor din structura AGVPS răbufnea odată cu apariția primelor asociații nou înființate care primeau dreptul de a gestiona pescuitul recreativ/sportiv. Practic toate asociațiile de pescari sportivi, legal înființate, gestionau, prin suprapunere, toate apele din județul ”natal”, CNAFP încheind cu acestea contracte de gestionar delegat care se suprapuneau cu contractele vechi ale ”filialelor” AGVPS. Începe o sarabandă de procese în instanță, intentate de către AJVPS-uri care încearcă, fără succes, să refacă monopolul. Se ajunge la situația cumva caraghioasă, ca pescarii să caute asociațiile cu taxele cele mai mici, întrucât toate au aceleași ape. Asociațiile de pescari sportivi, noi sau vechi, ajung ghișee de vândut permise, cu o regie mai mică sau mai mare, după posibilități și vizibilitate.
Diversitatea și abundența populațiilor piscicole din apele naturale scade permanent începând cu 1989 întrucât restricțiile statului comunist represiv, sunt înlocuite cu un jaf generalizat, sub pretextul democrației. În condițiile în care ANPA nu are venituri și o structură națională capabilă să asigure un minim control al situației, aceasta încearcă să delege această responsabilitate către asociațiile de pescari sportivi. Apare astfel Ordinul nr. 15/2011 care miza pe impunerea unui principiu oarecum logic: fiecare zonă de pescuit trebuie să aibă un singur gestionar, dacă se folosește acest sistem de administrare. Procedura era neclară, întrucât permisele erau eliberate atât de ANPA prin filialele teritoriale cât și de asociații, iar accesul la zona de pescuit se făcea pe baza unei taxe zilnice, lunare sau anuale ce trebuia plătită de pescarii, posesori de permise de pescuit, dar care nu erau membri ai asociației care deținea în administrare zona respectivă. Cum ANPA încurajează prin procedura de selecție aplicarea unor tarife minimale acestea devin nefuncționale în sensul că nimeni nu se mai obosește să alerge pe coclauri după taxe de câțiva lei pentru ziua de pescuit. Ca urmare permisul de pescuit recreativ/sportiv ajunge în mod tacit să fie valabil la nivel național, cu taxă unică și acces neîngrădit. O doleanță mai veche a pescarilor sportivi era pusă în aplicare: taxă unică, modică, ce permitea accesul la pescuit sportiv în toată țara, cu excepția deltei și a zonei montane, unde se plăteau taxe suplimentare. Din păcate banii rezultați din vânzarea permiselor de pescuit recreativ/sportiv nu se reîntorc în sector pentru a fi investiți în paza resursei sau în alte activități benefice ci se varsă în sacul fără fund al bugetului de stat. Este o modalitate de gestionare care n-are cum să fie viabilă, mai ales într-o țară ca România, unde respectul pentru lege e foarte relativ și unde mijloacele pentru a o face respectată sunt foarte firave.
ANPA revine în 2017 cu Ordinul 60, o nouă încercare de a delega gestionarea resursei pe baza punctajului obținut din analiza unor planuri de management pentru apele solicitate, a dotărilor tehnice și personalului propriu, precum și a numărului de cotizanți din anii anteriori. Prin Ordinul 60 ANPA reușea din start ”performanța” de a favoriza, atât AGVPS, care se afla din nou pe cai mari, odată cu victoria zdrobitoare a PSD-ului, cât și ”colegii piscicultori” din institutele de cercetare ”de stat” pentru care spectrul falimentului este o amenințare constantă în ultimele decenii. Așa că nu se făcea să nu-i ajute nu?
Ca unul care am realizat aceste planuri de management pentru mai multe asociații de pescari în primăvara – vara lui 2017, m-am lovit de optuzitatea și inconsistența explicațiilor ANPA. Practic incapabili să realizeze o procedură transparentă și coerentă și să selecteze pe baze stricte un număr de entități autorizate să realizeze astfel de planuri, se ascundeau în spatele unui termen pompos, inventat: ”institute de cercetare în domeniul pescuitului și acvaculturii”. Cine erau aceste institute și în ce bază primiseră ele de la ANPA monopolul realizării acestor planuri de management n-a reușit nimeni să explice. Cum asociațiile păgubite au reacționat energic, întrucât își pierdeau obiectul muncii, s-a ajuns la vizite ale organelor de control, care au descoperit că împaratul e gol! ONG-ul unde colaborez, cu o activitate științifică de peste 25 de ani a fost primit, de nevoie, în acest club select al ”institutelor de cercetare în domeniul pescuitului și acvaculturii” (mă gândesc că poate ar trebui să-mi modific cartea de vizită) iar planurile de management realizate de noi au fost categorisite cu niște punctaje de tot râsul, de către Comisia de contestații care își încheiase activitatea cu vreo trei luni înainte. În ce bază și-o fi reluat Comisia activitatea când procedura era încheiată de mult și contractele cu câștigătorii deja semnate o să stabilească instanța pentru că lucrurile merg înainte. Ca un fapt divers printre clienți, asociații pe care le cunosc în general, de ani buni s-a aflat și Asociația ”Prieteni pescari” – filiala Suceava. Realizând că au ratat atribuirea din cauza lor (depuseseră un certificat expirat și dosarul le fusese respins fără a fi evaluat) s-au gândit să-și reducă pierderile pe spatele nostru, al celor angajați să le realizăm planul de management. ”Au uitat” să achite mai mult de jumătate din suma stabilită prin contract. Cu așa asociații ”independente” începe să mi se facă dor de AGVPS!
Din analiza ultimilor ani de schimbări legislative reiese incapacitatea instituțională a ANPA de a concepe și pune în aplicare un sistem viabil de transfer al gestionării resurselor acvatice prin pescuit recreativ/sportiv din curtea proprie către asociațiile de pescari sportivi. Și atunci se pune întrebarea de ce nu apelează la metoda concesionării? Concesionarea resursei piscicole pentru gestionarea ei prin pescuit recreativ/sportiv apare majorității pescarilor români ca un sacrilegiu dar este o modalitate eficientă și legală prin care statul, administrator ineficient din principiu, delegă prin contract administrarea acestei resurse publice către alte entități, cu un set clar de obligații, inclusiv plata unor redevențe. Adică statul primește niște bani pentru delegarea gestionării exploatării acestei resurse similar cu concesionarea exploatării resurselor petroliere din Marea Neagră. Cu siguranță nu este cel mai bun exemplu, dar trebuie înțeles că peștii din apele naturale sunt un bun public, proprietatea întregului popor, ca să zic așa, iar statul este obligat prin constituție să se asigure că această resursă este gestionată eficient și de o manieră durabilă. Adică exact ce nu se întâmplă acum.
Legislația concesionării este bine pusă la punct și spre deosebire de tentativele ANPA folosește niște proceduri stricte, precise și predictibile. Statul delegă administrarea, câștigă bani și se obligă să supravegheze respectarea obligațiilor contractuale. Concesionarul are siguranța administrării resursei pe termen mediu (minimum 10 ani) și pe baza veniturilor prognozate poate concepe un program de cheltuieli și investiții. Gestionarea resursei piscicole din apele naturale este, fie că o recunoaștem sau nu, similară gestionării oricărei resurse, și pentru a fi viabilă ar trebui să se bazeze pe un plan de afaceri, cu cheltuieli și venituri și evident pe un profit pentru cel ce își asumă administrarea pentru că dacă ne dorim o administrare profesionistă, eficientă, aceasta nu se obține gratis. Pentru pescarul român majoritar ideea că cineva ar putea câștiga bani prin exploatarea pasiunii sale este oarecum inacceptabilă. De aici și războiul de gherilă purtat permanent între pescarii sportivi și administratorii iazurilor unde se admite pescuitul recreativ/sportiv de pe tot cuprinsul țării. Dacă s-ar întâmpla asta și în apele naturale optica generală ar fi că ne-au furat ăștia și ce ne mai rămăsese. Dacă privim mai atent ce ne-a rămas observăm ape devastate de presiunea permanentă a pescuitului de orice fel, în care specii, de care alții nu reușesc să scape, cum sunt știuca sau crapul, ajung la noi pe lista specii amenințate. Starea dezastruoasă a stocului de pește din apelor naturale face să avem unele dintre cele mai mari taxe de pescuit pe apele amenajate din lume.
Sigur că ar exista și varianta ca statul să gestioneze direct această activitate prin instituțiile sale, caz în care veniturile obținute ar trebui să acopere cheltuielile iar profitul rezultat ar fi investit integral în asigurarea unor condiții cât mai bune de pescuit și în refacerea populațiilor piscicole și a habitatelor lor. Crede cineva că o astfel de gestionare eficientă s-ar putea realiza cu o taxă de pescuit modică sau chiar fără taxe? Crede cineva că statul o să ”îngroape” bani într-o astfel de activitate în condițiile în care găurile din bugetul de stat devin din ce în ce mai vizibile? Își imaginează cineva, la nivelul actual de competență, integritate și profesionalism din administrația publică românească, că un astfel de vis frumos ar fi posibil? Că banii rezultați din taxele de pescuit ar putea fi administrați profesionist de o structură publică, fără ”sifonări” și licitații trucate, fără contracte cu dedicație pentru firmele de casă ale partidului de la guvernare sau fără prețuri și tarife umflate din pix? Că acești bani nu ar ajunge într-o măsură mai mică, sau mai mare să acopere necesități urgente ale bugetului de stat?
Suntem în situația în care trebuie să încercăm cumva să găsim răspuns și soluții la toate aceste probleme, dacă vrem un viitor mai bun. Mulți își pun speranțe deșarte în vagi foruri superioare, de la Bruxelles care să vină și să pună ordine. Nu o să se întâmple nimic de genul asta. Nu interesează pe nimeni din afara țării eficiența gestionării pescuitului recreativ/sportiv din România și nici măcar starea fondului piscicol. În așteptarea continuă a vreunui Făt Frumos care să rezolve problemele sectorului vom rămâne să pescuim peștii pe care îi merităm. Și să continuăm să ne furăm singuri căciula, într-o leapșă devenită sport național. Și măcar avem scuza că, față de baronul Münchhausen, nu putem să ne smulgem singuri din mocirla în care ne complacem.
Adrian Ionascu
