Pe vremea când oamenii mâncau pentru a trăi s-a găsit un deştept care să prindă într-o zi mai mult peşte decât ar fi putut consuma el şi familia lui, săturând astfel întreaga comună primitivă. Probabil atunci s-a născut excesul. De aici până la laudă şi invidii nu a fost decât un pas. Pescarul își schimbă lansetele dar năravul ba. Câteva mii de ani mai târziu, un altul a dat lovitura vieţii în Deltă. A prins un sac de ştiuci, dar nu de foame, ci de palmares. Au urmat plasele, curentul electric, borcanele cu icre și prezentul trist.
În ultimii 20 de ani răpitorul naţional a ajuns cvasi-inexistent. În locurile în care ştiuca mai există, ea nu reuşeşte să depăşească stadiul de mârliţă, fiind supusă unei presiuni imense. Unde mai pui că sărmana Esox nu şi-a mai găsit loc nici în planurile de repopulare ale piscicultorilor neaoși dobândind, pe nedrept, reputaţia de dăunător al pisciculturii moderne.
An de an efectivele de ştiucă au scăzut drastic, iar odată cu ele au scăzut şi şansele noastre de a ţine în braţe o ştiucă adevărată. Am ajuns să cumpărăm plăcerea în incinte și să-i spunem pescuit. „O să contemplăm știuca la muzeu! Da, da…la muzeu!” – prevestea maestrul Toma Caragiu în Operaţiunea Monstrul. Deja trăim acele vremuri.
Cât de ușor se poate distruge o specie!… Îmi vin în minte cuvintele unui prieten drag (cercetător Alexandru Moșu) alături de care am lucrat în sturionicultură. Tocmai muriseră niște moruni din cauza inginerului Y, iar Moșu îmi spune: „îţi dai seama ardelene cât de prost trebuie să fii ca să omori un pește ce trăiește de pe vremea dinozaurilor?!”. Cuvintele lui m-au marcat și sunt valabile și-n cazul știucii.
La nivel declarativ, toată lumea vrea s-o salveze pe Esox. În fapt, ştiuca e condamnată. În Deltă, nepăsarea şi managementul defectuos din ultimii 27 de ani au gust de plase monofilament. Pe Olt la fel. În Ardeal, Săcălaia (pe vremuri paradis al știucii) e în moarte clinică.
Mafia Deltei a făcut ca ani la rând anunţul prohibiţiei la știucă să fie întârziat mișelește pentru ca plăsarii și electricienii din zonă (și nu numai) să-și atingă cota de icre furate. Așa s-au furat generaţii întregi de pește dintr-un pix. Deunăzi conducerea Deltei ne anunţa că a descoperit sursa răului – undiţarii! Se va pescui doar în regim prinde și eliberează în Deltă pentru că lansetele au devenit arme letale. Când aud că pescuitul sportiv e cauza depopulării apelor autohtone am migrene. Cauza e BRACONAJUL, cu toate formele lui – plase, curent și pescari „sportivi” care nu respectă legea! Cine nu înţelege sau se face că nu înţelege asta are solzi de pește pe cămașă.
În România, vremea ştiucilor fără număr a trecut. Ne-am oprit din numărat nu pentru că am fi renunţat la excese, ci pentru că nu mai avem ce număra. Până la ultima știucă nu mai este mult. Acest articol nu e un pamflet și trebuie tratat cu tristeţe. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale e voită. Știuca nu e de fapt știucă. E orice pește vă doare pe voi.
Text: Sorin Tot
Foto: Sorin Tot, Aerial View
Sursa: https://www.totpescuit.ro