Pe urmele pestilor
Factorul hotărâtor în pescuitul sportiv, îl
reprezintă localizarea peştelui-ţintă. Cu alte cuvinte, să pescuim acolo unde
se află peştii. Această afirmaţie este cu atât mai veridică atunci când vine
vorba de peştii răpitori, care nu pot fi momiţi, atraşi cu nadă şi ţinuţi prin
intermediul nadei pe un pat sau pe un vad. Peştii răpitori îi căutăm efectiv.
Când pescuim pe întinderi mari de apă, având adâncimi şi o structură complexă a
malurilor, această căutare nu este un lucru tocmai uşor. Deopotrivă important
este să determinăm zonele de hrănire, unde peştii sunt cei mai activi.
Aceştia
pot fi adesea cantonaţi pe structuri sau în tranzit, de la un loc la altul,
stări în care îi găsim foarte puţin receptivi la nălucile noastre sau aproape
imposibil de prins.
Factorii care favorizează declanşarea unui comportament de
hrănire sunt constituiţi de cantitatea suficientă de oxigen dizolvat din apă,
temperatura optimă – ştiut fiind că peştii sunt vieţuitoare cu sânge rece –,
lumină suficientă, dar nu prea puternică şi, nu în ultimul rând, prezenţa
hranei, a peştilor paşnici. Putem regăsi toţi aceşti factori în termoclină şi
adesea acolo îşi vor face apariţia atât peştii paşnici, cât şi răpitorii.
Coloana de apă şi
stratificarea
Ca urmare a
diferenţelor de temperatură datorate de schimbarea anotimpurilor, a succesiunii
zi–noapte, a influenţei razelor solare, a vântului sau a altor factori de mediu,
temperatura apelor va avea mereu o dinamică mai accentuată sau mai atenuată.
Într-o coloană de apă, factorii sus-menţionaţi încălzesc diferit masa apei şi
îi dau acesteia densităţi diferite, apa mai caldă fiind mai puţin densă, iar
apa rece prezentând o densitate mai mare. Acest fapt va cauza o stratificare a
apei pe verticală, apa mai caldă şi mai puţin densă ocupând straturile
superioare, iar apa rece, straturile inferioare.
Fenomenul de stratificare se manifestă
preponderent în apele stătătoare. Apele curgătoare, datorită debitului şi afluenţilor,
asigură un permanent amestec al masei de apă care favorizează egalizarea
temperaturii şi împiedică stratificarea pe verticală.
Stratificarea coloanei de
apă este influenţată şi de alţi factori, cum ar fi morfologia bazinului –
dimensiune, formă, adâncimi, altitudinea la care se situează, dimensiunea
bazinului hidrografic –, succesiunea şi ponderea anotimpurilor sau chiar
coordonatele geografice ale zonei. Cu alte cuvinte, o reţetă relativ corectă –
o previziune a formării straturilor – se poate emite cu o oarecare precizie
numai pe un lac în particular, urmărind de la an la an temperaturile, apariţia
şi dinamica stratificării. În rest, singura lege care se aplică este cea a
fizicii.
Straturile orizontale
Când vorbim despre
stratificarea coloanei de apă pe verticală, vom avea mereu două straturi orizontale
principale. Cel de la suprafaţă, format din apa aflată la temperaturi mai
ridicate, şi cel din profunzime, unde apa are temperaturi mai scăzute.
Stratul
de la suprafaţă se numeşte epilimnion,
de la epi (pe) şi limne (lac) în limba greacă, iar stratul
inferior, hipolimnion, aşa cum îi
spune şi numele, hipo (sub). Limnologia
este evidenţiată chiar ca o ramură a hidrologiei, care se ocupă cu studiul
fenomenelor ce au loc în apele interioare stătătoare.
Epilimnionul este
stratul cu dinamica cea mai mare.
Acesta este direct influenţat de vânt, razele
solare, temperaturile din timpul zilei sau al nopţii, de succesiunea
anotimpurilor. Epilimnionul este stratul cu temperatura mai ridicată şi mai
bogat în oxigen. Este un strat în care are loc amestecul permanent al apei de
diferite temperaturi.
Hipolimnionul prezintă o
dinamică mult mai redusă. Este un strat cu o temperatură scăzută, în care
cantitatea de oxigen este redusă, e puţin luminat şi sărac în resurse de hrană,
fitoplancton.
Hipolimnionul are o temperatură mai ridicată decât epilimnionul
doar atunci când apa se apropie de punctul de îngheţ, în sezonul rece. Deşi fluidele
tind să îşi mărească densitatea pe măsură ce temperatura lor scade, apa
prezintă o excepţie. Densitatea maximă a apei este de 999,97 kg/m³ şi este
atinsă la o temperatură de 4ºC.
Este o chestiune de legături moleculare ale
hidrogenului. La 0ºC apa are o densitate de 999,84 kg/m³. Densitatea apei scade
pe măsură ce temperatura acesteia scade sau creşte faţă de cea de 4ºC. Astfel,
stratul inferior, din orice masă de apă, va avea minim 4ºC. Iarna acest strat
va fi cel mai dens, dar aici va fi concentraţia cea mai mare de oxigen, precum
vor fi favorizaţi şi factorii cei mai propice conservării vieţii acvatice. În
restul situaţiilor, hipolimnionul prezintă temperaturi inferioare
epilimnionului şi saturaţii de oxigen mai mici. Ca urmare a dinamicii diferite
a celor două straturi, precum şi a diferenţelor de temperatură dintre ele, între
acestea apare adesea un strat intermediar, numit metalimnion – meta (în mijloc) – sau termoclin, termoclină. Prin termoclină se realizează transferul
redus între epilimnion şi metalimnion.
Acesta este motivul pentru care, în
termoclină, au loc diferenţe foarte accentuate de temperatură şi de densitate
ale apei, cu toate că dimensiunea acestui strat este mult mai redusă în coloana
de apă, în comparaţie cu cea a epilimnionului sau a hipolimnionului.
Termoclina
Termoclina reprezintă aşadar un strat subţire,
intermediar, în coloana de apă, în care se manifestă o scădere bruscă, în
progresie, a temperaturii apei. Termoclina poate să apară primăvara, odată cu
încălzirea treptată a apei, şi se manifestă până aproape de îngheţ. Este totuşi
un fenomen care nu este permanent. Se formează sau nu în funcţie de temperatura
apei şi de dinamica acesteia, de gradul şi de viteza de amestecare a maselor de
apă.
Nivelul la care termoclina se formează nu este, de asemenea, unul
constant. În acelaşi lac, termoclina poate apărea la o adâncime de 2 metri sau
de 7 metri, fiind influenţată de dimensiunea şi presiunea exercitată de
epilimnion. În acelaşi context, dacă termoclina se formează la o adâncime de 5
metri, ca să dau un exemplu, apa mai puţin adâncă de 5 metri va avea numai
caracteristicile epilimnionului.
Relaţia peşte–termoclină
Peştii sunt
influenţaţi de termoclină sau, mai corect, caută termoclina în funcţie de
impactul pe care aceasta îl poate avea asupra lor. În funcţie de specie,
dinamism, vârstă sau dimensiune, peştii pot fi mai sensibili sau mai
indiferenţi la termoclină. Specii ca somnul, de exemplu, sunt cunoscute a fi
găsite adesea chiar în hipolimnion.
Termoclina este însă cel mai adesea
recunoscută ca zona cea mai activă de hrănire şi în primul rând datorită
condiţiilor optime de oxigen şi temperatură, favorizate de întâlnirea celor
două straturi de apă. Este important însă să vedem care sunt argumentele în
favoarea termoclinei, pentru că, aparent, epilimnionul poate prezenta aceleaşi
condiţii de temperatură şi oxigen. Primul lucru care trebuie amintit este acela
că, având sânge rece şi fiind nevoiţi să se folosească de temperatura apei
pentru a obţine un confort termic suficient, peştii vor prefera o zonă cât mai
restrânsă, în care diferenţa de temperatură este cât mai mare. Nici
temperaturile prea ridicate nu au un efect benefic, în primul rând din cauza
creşterii excesive a temperaturii corpului şi în al doilea rând ca urmare a
densităţii prea mici a apei şi a lipsei oxigenului.
Sub termoclină temperatura
este mult prea scăzută, iar lipsa oxigenului este şi mai accentuată. Termoclina
asigură exact acel prag brusc de temperatură care permite peştelui să rămână
mereu în zona de confort termic, oferindu-i şi o concentraţie optimă de oxigen.
Un al doilea motiv, dar la fel de suficient, îl reprezintă diferenţa accentuată
de densitate a apei care se regăseşte în termoclină. O apă care devine brusc
mai densă oferă o filtrare mai bună a radiaţiilor luminoase. Lumina devine mai
puţin supărătoare pentru peşti, care nu au pleoape, şi mai ales pentru peştii
răpitori, care au şi o vedere nocturnă bine dezvoltată. Spectrul luminos este
la fel de complex, dar mai accentuat în termoclină, deci vizibilitatea poate fi
mai bună chiar pe fondul unei scăderi în intensitate a luminii.
Termoclina pe sonar
Identificarea
termoclinei şi apariţia sau formarea acesteia se poate determina numai cu
ajutorul unei aparaturi electronice corespunzătoare. Teoretic, folosirea unui
sistem de măsurare gradată, spre adâncime, a temperaturii apei, poate da o
determinare a termoclinei şi a nivelului acesteia, dar astfel de mijloace sunt
indisponibile sau deosebit de costisitoare ori greu de utilizat pentru un
pescar. Sonarul oferă posibilitatea determinării termoclinei. Cu cât acesta
este mai performant, cu atât informaţiile recepţionate sunt mai preţioase, mai
exacte, dar, în principiu, chiar şi modelele mai vechi sau mai puţin
sofisticate pot determina acest strat intermediar al apei.
Diferenţa mare de
densitate a apei, în termoclină, creează o reflexie a sonarului care este
reprezentată pe ecran sub forma unei benzi continue, mai dense, aglomerate, sau
de diferite culori, situate la o anumită dâncime. Aceasta se întâmplă în cazul
interpretării unei imagini bidimensionale.
La sonarele care au funcţia down-imaging ori side-imaging, de exemplu, termoclina poate prezenta o variaţie a densităţii
apei atât de mare încât să fie reprezentată chiar ca o aglomerare de particule,
ca o pătură de o consistenţă aparte.
Pe lângă importanţa determinării cu
exactitate a termoclinei, sonarul poate oferi avantaje în plus legate de acest
aspect. Identificarea termoclinei, redată cu un contur precis – semn că
metalimnionul este foarte bine definit şi stabil, la întâlnirea cu o structură
submersă –, poate reprezenta un excelent loc pentru pescuit. Prezenţa peştilor
aici este iminentă.
De asemenea, o aplicaţie foarte bună o are determinarea
termoclinei în pescuitul răpitorilor, la trenă. Indiferent de specie sau de
faptul că folosiţi pentru trenă năluci soft, hard sau metalice, într-o masă
mare de apă determinarea nivelului termoclinei este un element crucial al
reuşitei unui astfel de stil, prin ajustarea vitezei sau folosirea unei năluci
care să evolueze în partea superioară a acestui strat. În pescuitul peştilor
paşnici, determinarea termoclinei şi a profunzimii la care aceasta se manifestă
este la fel de importantă, în termeni de nădire şi adâncimea la care trebuie
pescuit. Adesea, peştii vor ocupa toată masa de apă în care se manifestă termoclina
sau vor fi adunaţi în porţiunea ei superioară.
Studiu de
caz
Când suntem pe apă,
trebuie mereu, înainte să începem efectiv să pescuim, să ne amintim cele câteva
zeci sau sute de porunci nescrise ale pescuitului, legate de apă, adâncime,
peşti, temperatură şi toate celelalte. Ele se bazează pe experienţe anterioare
sau informaţii corecte. Deşi este o abordare foarte tehnică şi foarte
abstractă, urmărirea termoclinei dă rezultate recunoscute în multe stiluri de
pescuit şi în abordarea multor specii de peşte. Studiul termoclinei reprezintă
una dintre aplicaţiile practice bazate cel mai mult pe ştiinţă şi tehnologie,
când vine vorba despre folosirea şi interpretarea ei în, pentru unii, „banalul
pescuit”.
Cristi Serb
Articol aparut in
Revista Pescuitul Pentru Toti
Dezbate subiectul pe forum.
Cat de mult conteaza citirea termoclinei pe sonar? Folositi aceste date in
pescuit?