372 de bibani in 14 ore

 

Cu toate că ştiu lacul Rogojești de când eram copil, pescuisem la biban din barcă de exact două ori. Anul trecut în toamnă, prin octombrie-noiembrie, când era adunat tot în porţile barajului pe o apă de 8 metri. În rest, pescuiam la ştiucă sau la o altă mare pasiune a mea, la copcă. Hotărât să particip la etapa open, trebuia în primul rând să cunosc foarte bine pista… În primul rând, am căutat informaţia, lucru pe care-l consider ESENŢIAL într-un concurs. Am pus mâna pe telefon şi l-am sunat pe Gyorg. Nu înţeleg ce efect poate avea acest om asupra mea, dar în momentul în care discut cu el efectiv mă încarc cu o energie pozitivă, fantastică. Mi-a povestit cum la ultimele concursuri a găsit bibanul în vegetaţie şi a pescuit între ape. OK, ăsta a fost un prim pas. Apoi am discutat cu alţi pescari care au fost implicaţi în concursurile anterioare desfăşurate pe Rogojești. Făcându-mi o sumă de cunoştinţe, am început antrenamentul propriu-zis.

 

 

 

Am încercat întâi să descopăr structurile lacului, ca să-mi dau seama unde-l găsesc şi care e comportamentul peştelui. Barca, sonarul şi dă-i bătaie. Iniţial am început să pescuiesc clasic, pe structuri. Poate nu o să mă credeţi, dar mai mult de doi bibani nu reuşeam niciodată să iau, pe orice structură. Al treilea lanseu era obligatoriu ştiucă. Deci nu putea fi vorba despre locuri ce puteau fi luate în seamă. Luând la tocat toate locurile cu potenţial, am ajuns în coada lacului. Locuri unde sunt adevărate “covoare” de brădiş. Mi-am dat seama că bibanul e acolo, deoarece avea unele perioade în care se hrănea cu frenezie în suprafaţă. Numai că acea “nebunie” dura două-trei minute, după care efectiv dispăreau şi rămâneai cu ochii în soare. Ei, atunci mi-am pus întrebarea: “Ce-ar fi dacă aş reuşi să-i ţin activi şi mereu lângă mine?” Exact asta a fost reţeta succesului în prima manşă.

 

 

 

 

De la început, mi-am dorit să am o grupă tare, pentru că aşa reuşeam să-i controlez pe cei ce aveau şanse mari de câştig. Aici fac referire în mod special la Robert Boanță, component al lotului naţional de spinning al României care, în perioada premergătoare concursului, făcuse şi un antrenament de două zile pe lac, alături de Mircea Ciobanu şi Viorel Marin.

 

În prima manşă, am picat pe sectorul doi, sector ce are un prag lung de 400-500 m, ce ştiam că ţine peşte.

Apa pleca din 80 cm şi cobora până la 3,5 m. În antrenamente, am luat mereu peşte acolo. Numai că… Robert îl descoperise în antrenamente, Fane Bondrea ştia şi el locul, era destul de greu de câştigat în condiţiile astea. La start, având “avantajul” bărcii fără chilă şi al motorului de 3 HP, toţi au mers înaintea mea şi am putut să-i urmăresc cum se pun pe locuri. Aşadar, au fost bărci ce au plecat undeva spre mijloc, deci pe structură. Ştiam că cine pescuieşte pe structuri o să ducă muncă de chinez cum au făcut cei din sectorul 1. Robert, s-a oprit pe prag prea devreme, nu acolo era poziţia ok, apoi, după el, Fane. Ce mă neliniştea era faptul că alţi doi concurenţi aleseseră să meargă într-un loc pe care voiam să-l pescuiesc mai târziu – direct în coada lacului, între plauri. În acel moment mi-am zis: pragul ţine şi 10 bărci, dacă nu găsesc peştele în coadă, am timp şi loc pentru a mă repoziţiona pe prag. Dar, dacă cei doi dau de peşte pe apă mică, pot lua un avans pe care-mi va fi greu să-l remontez. Aşadar am ales să pescuiesc şi eu în plauri, cu toate că o gândisem ca variantă B. Ştiam că peştele începe să mănânce după ora 8-8.30, aşadar nu mi-am făcut probleme în privinţa timpului, mai ales că-mi calculasem toate mişcările, pas cu pas.

Am avut în acest concurs trei motoare şi o să explic exact de ce. Termicul, pe care l-am folosit ambele zile să mă deplasez la locul de start şi apoi la cel de pescuit, bulldogul, pe care l-am folosit în prima manşă, ştiind că am culoare pe care mă pot deplasa cu el, şi un motor electric normal, pe care l-am folosit în manşa a doua, deoarece cu Bulldogul mi-ar fi fost superdificil să-l curăţ de vegetaţie. Aşa, cel normal doar îl ridicam şi era gata.

 

Aşadar, ajuns pe locurile cu brădiş, am coborât motorul cu comandă la picior şi am început să pescuiesc cu vobler. Vobler la biban?! DA! Pentru că întâi trebuia să localizezi bancul de peşti şi apoi să te ancorezi. Nefiind un pescuit clasic pe structură, era clar că se deplasează şi mereu sunt în alte locuri. În 10 minute am reuşit să dau de ei şi am început să prind. Mă uitam la Tinu Hanganu, care prindea câte doi pe vobler. Zic, e ok, înseamnă că va mânca bine azi. Am aşteptat calm, ştiind că în curând va începe iureşul.

 

 

 

 

Întotdeauna când pescuiesc la biban, şi nu numai, încerc să citesc mereu apa şi semnele date de pescăruşi. E clar că aceştia vor fi mereu unde sunt bancurile de peşti. Fiind valuri, nu se puteau vedea atacurile bibanilor în pelicula apei, dar pescăruşii mi-au arătat imediat unde sunt. M-am apropiat de loc şi am început să fac un lucru pe care mulţi l-ar considera inexplicabil.

 

 

 

MAGIA 

 

Am început să pescuiesc (dacă se poate spune aşa) cu un vobler fără ancore! După cum vă spuneam, în antrenamente am constatat că mănâncă două-trei minute şi dispar. Mi-am dat seama că-i pot ţine activi mereu dacă agit apa şi pescuiesc cu năluci reactive. Gândiţi-vă că un vobler armat cu ancore prinde un biban imediat şi apoi dispare reactivitatea lui. Dar un vobler fără ancore? Va lucra exact toată lungimea lanseului, va incita tot bancul şi va fi luat reper de toţi peştii.

Pur şi simplu i-am înnebunit. Erau îndeajuns trei-patru lanseuri şi magia era creată. Când ridicam voblerul din apă, săreau afară patru-cinci bibani. Încă puţin şi-i făceam să sară în barcă! De ce nu am pescuit cu un vobler cu ancore după ce i-am activat? Simplu: una e să scoţi un jig din gura unui biban şi alta e să scoţi o triplă sau două. Viteză. Asta am urmărit. Să eficientizez fiecare mişcare. Imediat am schimbat pe băţul cu gumă şi a început party-ul.

Primul meu scop a fost să mi-i aduc cât mai aproape, şi am reuşit. La un moment dat, îi pescuiam în 5 m. Mă simţeam de parcă aş fi fost în concursurile copilăriei mele de pescuit viteză la obleţi. Nu au existat două lanseuri fără peşte. La primul lanseu în care nu luam peşte, lansam cu voblerul fără ancore. Pe lângă faptul că am reuşit să ţin bancul pe loc, am constatat că am mai adus unul acolo, deoarece îl văzusem mai în larg. În acele momente, dacă încercai să înfigi un ac în mine, cu siguranţă nu intra. Am fost concentrat 200%, mi-am organizat barca în aşa fel încât totul să fie perfect.

Nălucile lipite cu superglue, juvelnicul pus în aşa fel încât nici măcar să nu pliez genunchii în momentul în care trebuia să arunc peştele în el, iar lanseurile le-am făcut pe sub mână, nu peste umăr, lucru ce mi-a conferit de asemenea viteză.

Totul a fost calculat cu maximă minuţiozitate. Au urmat două ore şi jumătate în care am pescuit ca un nebun, fără să mă intereseze ce se întâmplă în jurul meu. Pot să afirm cu certitudine că acel vobler nearmat a făcut diferenţa.

 

 

 

 

La un moment dat, m-am uitat în juvelnic şi mi-am dat seama că sunt prea mulți peşti şi efectiv se sufocau. Apa era extrem de caldă, aşadar riscam să-mi moară peştii şi să nu punctez cu toţi. Am sunat arbitri, dar măsurau, aşadar aveam de aşteptat. Cu mare regret, am ridicat ancora şi am început efectiv să mă plimb pentru a crea un curent de apă peştilor din juvelnic. La 10.15 am început să măsor şi eu. Nu puteţi să vă imaginaţi ce faţă au făcut arbitrii şi cum au reacţionat. Am stat aproximativ o oră la măsurătoare, timp în care am urmărit ceilalţi competitori şi mi-am permis să schimb sms-uri cu Boanță. El avea 34 de peşti prinşi şi era pe val. Nu i-am spus cât am măsurat, pentru că nu pica bine psihicului.

Am tras un ochi la trusă şi am constatat, la un mic calcul, că bibanii îmi distruseseră mai bine de jumătate din softurile cu care pescuiam. Bun… sunt în concurs, gândesc eu, nu ne punem la astea, dar cu ce pescuiesc mâine?

 

 

 

 

Pentru că în stilul ăsta nu aveam cu ce pescui a doua zi. Gumele folosite, fiind destul de scumpe, nu mi-am permis o cantitate foarte mare. Aşadar, după prima măsurătoare am punctat 223 de peşti, asta însemnând o medie de 68 de peşti pe oră. Era clar pentru mine că acea manşă o câştigasem detaşat. În consecinţă, am renunţat de a mă întoarce pe locul de pescuit, cu toate că era liber, şi am preferat să plec, încercând să pescuiesc cu alte năluci. Este adevărat, nu aceasta ar trebui să fie atitudinea unui concurent şi nici nu recomand nimănui lucrul asta, dar la momentul respectiv aşa am gândit, aşa am făcut. ☺

 

Am schimbat locurile de pescuit şi nălucile. Clar nu a mai fost acelaşi lucru ca dimineaţă. Ridicând piciorul de pe “accelerație”, i-am urmărit pe ceilaţi competitori, încercând să înţeleg de unde-ar putea să vină pericolul în manşa doi. Era evident… Fane Bondrea!

 

Pe lângă faptul că e un caracter deosebit, Fane e un pescar fantastic. Ştie şi are talentul de a se adapta imediat situaţiei. Spun lucrul ăsta, pentru că atât în prima manşă, cât şi în a doua, a fost primul care a înţeles comportamentul peştelui şi locurile ce trebuiau pescuite. Ca drept dovadă, a reuşit să captureze, per total, al doilea număr de peşti din concurs, după mine. 196!

 

Cum la finalul manşei aveam peştele măsurat, echipamentul strâns, am ajuns primul la campare, moment în care mă sună colegul şi prietenul meu, Cătălin Avasiloaie. Îmi spune că aşteaptă să măsoare şi că la 13.30 avea un peşte, iar acum are peste 50! Deci în 30 de minute a prins peste 50 de peşti, fix în faţa campării. Era clar unde urma să pescuiesc a doua zi ☺.

 

Aşadar am câştigat detaşat manşa cu 237 de peşti, urmat de Fane Bondrea cu 120 şi Marius Livadaru (Leba) cu 79. În grupa cealaltă a câştigat Cătălin Avasiloaie cu 51 de peşti. Un pescar care a evoluat fantastic de mult în ultimul an.

 

 

 

 

Am plecat în manşa a doua cu o mare incertitudine. Pescuisem în antrenamente de două ori pe platoul din faţa campării. Într-o zi am prins peste 300 de peşti, iar a doua zi, în aceleaşi condiţii atmosferice, folosind exact acelaşi echipament, nu am reuşit să prind nici măcar UN peşte! Deci era o loterie. Faptul că s-a câştigat manşa în faţa campării în ultimele 30 de minute a făcut să aleg corect şi să vin, de la start, direct aici. Surprinzător, toţi concurenţii au ales să pescuiască din nou pe structuri, iar eu am rămas absolut singur pe jumătate de sector.

La fel ca în prima zi, am început să pescuiesc cu voblerul. La primele lanseuri am început să prind doar peşti nepunctabili, dar ştiam din antrenamente că trebuie să găsesc bancurile cu peşte mare. De aceea m-am deplasat mereu până am dat de ei. Odată localizaţi, nu am făcut decât să repet ce am făcut în prima zi.

La un moment dat, s-a întâmplat ceva. Am ratat trei la rând, fapt ce m-a pus pe gânduri. Peştele era acolo, dar nu prezentam eu corect năluca. Mi-am dat seama că s-au sucit şi s-au ridicat între ape. Era clar că trebuia să-mi modific stilul de pescuit.

Ce am făcut? În primul rând am schimbat echipamentul. Am trecut la un băţ fast pe care aveam monofilament, am schimbat gramajele de la 1,5 g la 3,5 şi mi-am modificat stilul de recuperare. Apa fiind mult mai limpede decât cea în care pescuisem în prima zi, nu reuşeam să-mi apropii prea mult bancul.

Aşadar am fost nevoit să pescuiesc la distanţă mult mai mare, comparativ cu ziua de sâmbătă. În schimb am făcut un lucru mai puţin obişnuit. Am pescuit cu jig, cu mono şi recuperare liniară. Nu am jiguit năluca niciodată. Pur şi simplu, ca şi cum ai pescui cu vobler fără să faci stopuri. Nu cred că am ratat nici măcar doi-trei peşti. Pur şi simplu toţi se înţepau perfect. Dacă am pescuit între ape, de ce am schimbat jigul de la 1,5 la 3,5? Pentru că, pe recuperarea liniară, cel de 1,5 se ridica prea sus. Robert Boanță m-a văzut cum pescuiesc şi a presupus că dau cu vobler. Dar vulpea bătrână a văzut că scot peştii cu o viteză prea mare din cârlig, fapt ce nu poate fi posibil când pescuieşti cu triple. Mi-a spus după concurs că a încercat şi el şi a luat peşte. Deci asta a fost reţeta câştigătoare, pe care, din păcate pentru Robert, a aflat-o târziu.

La ora 9 am măsurat 88 de peşti şi am aflat că ceilalţi concurenţi măsuraseră șapte-opt peşti. Era clar… câştigasem concursul! Până la finalul manşei am reuşit să mai prind 47 de peşti, schimbând mereu locurile şi căutând bancurile de peşti. În rest, nu cred că mai are rost să povestesc ce s-a mai întâmplat.

Cam asta a fost istoria unui concurs memorabil, reuşind să capturez 372 de peşti, acesta fiind şi un număr record de capturi într-un concurs desfăşurat sub egida LRS.

 

 

 

 

Cu siguranță există curiozitatea firească a oricărui pescar: cu ce a pescuit?

Am pescuit cu voblere făcute de mine, exclusiv negru cu galben (mi se pare mortală combinația asta de culori la biban și, pe vreme înnorată, la clean). Iar năluci soft am folosit un singur model, de care eram convins 100% că-mi va funcționa – o nălucă descoperită bineînțeles tot în antrenamente.

Pe aceasta am armat-o doar în doua variante: 1,5 și 3,5 g.

 

 

 

 

 

Un secret anume al câştigului nu există. În schimb, antrenamentele, informaţia, dorinţa de a câştiga şi schimbarea mentalităţii de a pescui competitiv, nu de plăcere, au făcut să reuşesc să obţin acest rezultat frumos.

 

P.S. Ţin să-i mulţumesc lui Gyorg (Lucian Constantin) şi celorlalţi prieteni, care m-au ajutat cu diverse informaţii şi m-au susţinut moral. Nu în ultimul rând, arbitrilor, care au avut răbdarea de a măsura atâta peşte.